Perioada interbelica
Text: Ideea unificarii Europei s-a nascut inca inainte de incheierea primului razboi mondial, in 1918, cand fondatorul imperiului Fiat, industriasul italian Giovanni Agnelli, a publicat o carte intitulata „Federatia Europeana sau Liga Natiunilor” (in care sustinea ca singurul antidot cu adevarat eficient impotriva sovinismului distructiv era o Europa federalizata). Principiul integrarii economiilor Frantei si Germaniei, cu accent pe carbune si otel (care avea sa stea la baza Tratatului de la Paris, din 1951), fusese enuntat, in 1919, in timpul Conferintei de Pace de la Paris, de Louis Loucheur (principalul consilier economic al premierului Georges Clemenceau). Tot Loucheur a fost cel care a avansat, in 1920, si principiul autoritatii supranationale.
O mare influenta in epoca a avut manifestul „Pan Europa”, publicat, in 1923, de contele Richard Coudenhove Kalergi. Acesta vedea ca solutie pentru mentinerea pacii pe continent contopirea industriei franceze a otelului si germane a carbunelui intr-o industrie „pan-europeana” unica, care sa fie samburele unor „State Unite ale Europei”, constituite dupa modelul american, dar fara ca aceasta sa presupuna eradicarea identitatii nationale sau reducerea suveranitatii tarilor membre. in octombrie 1926, autorul lucrarii organizeaza Congresul European de la Viena, o manifestare grandioasa, la care participa mai mult de 2.000 de politicieni, profesori universitari, oameni de afaceri, jurnalisti etc. in 1925 asistam la prima concretizare a integrarii industriei carbonifere si siderurgice din Europa. Magnatul Emil Mayrisch a fost cel care a intermediat „Acordul International al Otelului”, acoperind Franta, Germania, Belgia si Luxemburgul. in mai 1930, ministrul de Externe francez, Aristide Briand, a trimis catre guvernele din 26 de state ale Batranului Continent un „Memorandum pentru o Uniune Federala Europeana”, care urma sa fie centrata pe „conceptia cooperarii politice europene”, sa subordoneze „economicul problemei politice” si sa se preocupe de cooperarea in „transporturi, finante, munca, sanatate si colaborarea intelectuala”. Initiativa lui Briand a esuat, in ciuda sprijinului promis initial de aproape toti destinatarii Memorandumului.
„Statele Unite ale Europei” se regasesc si in sfera de interes a lui Edouard Herriot (premier al Frantei, in mai multe randuri), care publica in 1931 o carte omonima, dar si in atentia lui Arthur Salter, care incredinteaza tiparului, in anul amintit, o serie de articole purtand acelasi titlu. in scrierile lui Salter apare concret formulat principiul supranational („Statele Unite ale Europei trebuie sa fie o realitate politica, altfel nu vor putea fi una economica!”), care avea sa-i inspire lui Jean Monnet infiintarea Comunitatii Economice Europene. Dintre adeptii timpurii ai europenismului ii mai amintim pe: Konrad Adenauer (primar al orasului Koln in perioada interbelica; cancelar al RFG, dupa al doilea razboi mondial), Gustav Stresemann (coautor al Pactului de la Locarno, din 1925, care garanta securitatea reciproca pentru Franta si Germania), Leon Blum (prim-ministru al Frantei, pentru scurt timp), Winston Churchill (care spunea, in 1925, pe cand era ministru de Externe al Marii Britanii: „Numai de i-am putea impleti atat de strans pe gal si pe teuton laolalta, economic, social si moral, incat sa prevenim ocazia unor noi galcevi, si sa facem vechile antagonisme sa moara in realizarea prosperitatii reciproce si a interdependentei, atunci Europa s-ar inalta din nou”…).
Perioada celui de-al doilea razboi mondial
Artizanul constructiei europene, Jean Monnet, are primele conversatii pe tema unificarii Batranului Continent in iunie 1940, la Londra, cu generalul francez Charles de Gaulle (pe atunci, subsecretar de Stat pentru Razboi). Monnet ii propune lui de Gaulle declararea unei „Uniuni Franco-Britanice”, avand un singur guvern, forte armate reunite, cetatenie comuna si aceeasi moneda. Acest proiect indraznet ajunge pe masa premierului britanic Winston Churchill, dar, prin caderea Parisului sub ocupatie germana, chiar in acele zile, intregul plan este zadarnicit. Acelasi Jean Monnet il intalneste in 1941, la Washington, pe Paul-Henri Spaak (prim-ministru si ministru de Externe al Belgiei, in mai multe guverne), caruia ii explica, cu lux de amanunte, modul in care vede o Uniune Europeana a Carbunelui si Otelului. in 1943, in Algeria, Monnet il cunoaste pe Harold Macmillan (reprezentantul politic al Cabinetului Britanic in Mediterana) si, impreuna, pun bazele viitorului guvern provizoriu francez, „Comite Francais de Liberation Nationale”. in luna august a anului respectiv, el prezinta, intr-una din sedintele Comitetului, un Memorandum in care afirma ca „prosperitatea si progresul social vital vor ramane de neatins pana cand natiunile Europei nu vor forma o federatie a unei entitati europene care sa le sudeze intr-o singura unitate economica”, bazata pe integrarea industriilor-cheie pentru apararea nationala, precum siderurgia si extractia carbunelui.
O alta personalitate influenta in timpul celei de-a doua conflagratii mondiale este italianul Altiero Spinelli. Ajuns in inchisoare pentru activitatea sa comunista si anti-mussoliniana, el abdica formal de la ideile extremei stangi si redacteaza in 1941 un document intitulat „Spre o Europa libera si unita” (care a ramas cunoscut in istorie ca „Manifestul de la Ventotene”). Spinelli pune bazele Miscarii Federaliste Europene, in 1943, cu largul suport al rezistentei (dominate, totusi, de comunisti). in anul urmator, este organizata la Geneva o mare conferinta, cu participare internationala. Federalistii doreau crearea unei „Uniuni Federale Europene”, care urma sa aiba o Constitutie si institutii comune: Guvern supranational, Armata proprie (cu excluderea celor nationale) si Curte de Justitie. Preocupari vizand integrarea europeana apar, in perioada celui de-al doilea razboi mondial, si in tabara adversa. Astfel, ministrul de Finante al lui Hitler, Walther Funk, vine, in ianuarie 1945, cu ideea infiintarii unei „Comunitati Economice Europene”, sub conducere germana si avand o moneda unica. Aceasta dupa ce, cu 3 ani inainte, un alt economist de frunte al Reich-ului, Werner Daitz, lansase o Societate pentru Planificarea Economica si Macroeconomia Europeana, iar ministrul de Externe, Joachim von Ribbentrop, condusese un Comitet pentru Restructurarea Europei.

Vlad Hogea este doctor in Istorie, lector universitar la Universitatea „Petre Andrei” din Iasi si Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir” (Bucuresti), vicepresedinte national al Partidului Conservator, autor de carti, studii istorice, juridice si de politologie, articole, eseuri, interviuri, emisiuni Radio-TV. A fost deputat in Parlamentul Romaniei (2000-2008), observator la Parlamentul European (2005-2006), avocat in Baroul Iasi (1999-2009). Are in pregatire volumele „Vitralii Tricolore” si „Europa Secreta”.

Ati putea realiza o predictie asupra evolutiei lor ulterioare?

As putea sa incerc o predictie. Odata cu iesirea Germaniei si Frantei din recesiune in trimestrul al doilea si a Statelor Unite ale Americii in trimestrul al treilea, din punct de vedere economic suntem peste nivelul de dinaintea caderii bancii de investitii Lehman Brothers, in septembrie 2008. Din punct de vedere al burselor suntem undeva cu peste 10% sub nivelul acelui moment pe care mi-l voi aminti mult timp de acum incolo, pentru ca viteza de propagare a blocajului financiar la nivel global a fost total neasteptata. De obicei scaderile de pe burse aduc vanzatori, iar cresterile cumparatori. Continuand aceasta logica corelata cu dobanzi situate la niveluri minime istorice in economiile dezvoltate – bani ieftini in cautare de randamente si active cu potential de crestere- cred ca am putea vedea indicii burselor dezvoltate revenind la valorile din septembrie 2008. Vorbim de un castig de 12-15% de acum incolo, ceea ce in conditiile din ultimele luni, se poate transforma in aprecieri chiar mai mari pe Bursa de Valori Bucuresti.

Analizand masurile luate de bancile centrale ale altor state in incercarea de salvare a economiei si de depasire a perioadei de criza, care ar fi fost lectiile pe care ar fi trebuit sa le fi invatat noi, tinand cont de specificul economiei romanesti?

Multe din masurile luate de bancile centrale ale statelor dezvoltate nu puteau fi replicate de catre Banca Nationala a Romaniei. Nici nu a fost nevoie de programe masive de rascumparare a unor active “toxice” sau cu potential ridicat de depreciere, pentru ca tot datorita normelor restrictive impuse de BNR, sistemul nostru bancar a fost protejat de pierderi provenite din astfel de instrumente exotice. Totusi, bancile centrale din Europa Centrala si de Est s-au coalizat la momentul potrivit pentru a transmite un mesaj puternic speculatorilor in cautare de randamente rapide in piete ilichide, care depreciind semnificativ monedele regionale, ar fi putut avea un efect devastator asupra portofoliilor de credite pe plan local. Tot BNR a contribuit la stabilizarea cursului de schimb pe tot parcursul acestui an, iar predictibilitatea cel putin intr-un anumit sens, prinde bine mediului de afaceri in conditiile in care turbulentele pe plan politic s-au intetit. Convingerea mea este ca pe plan international bancherii centrali si guvernele s-au coalizat pentru a evita un colaps financiar de proportii globale. O decizie intarziata sau amanata din partea Rezervei Federale, a Congresului sau a Trezoreriei Statelor Unite ar fi putut schimba soarta economiei globale. De aici vine cea mai importanta lectie, iar la noi cred ca trebuie aplicata de mediul politic. Momentul este cu atat mai potrivit pentru ca politicienii sa lase deoparte orgoliile de partid si sa devina un ascultator si un executant bun al masurilor sugerate de Banca Centrala si de Fondul Monetar International, cu cat Romania trece printr-o grava criza financiara. Sigur suna ca un cliché, dar poate fi un prim semnal pentru investitori ca Romania face un pas inainte ca maturitate politica, iar astfel de semnale nu sunt niciodata ignorate.

Demersul initiat de The Money Channel, “Economia in 2010″, cauta sa stabileasca tendintele de evolutie ale mediului de business din Romania in anul viitor. Una dintre concluziile sondajului realizat in acest sens arata ca, desi oamenii de afaceri se asteapta la o scadere economica, totusi prefigureaza o crestere a cifrei de afaceri cu aproape 10% in 2010. Cum trebuie sa intelegem aceasta subtila contradictie?

Sondajul realizat de The Money Channel pe un esantion de 400 de manageri creioneaza un tablou destul de complex pentru anul 2010. Scaderea medie a economiei, estimata de respondenti este de 0,08%, dar de obicei, personal ma concentrez pe cifra mediana, adica ce estimeaza cel mai mare numar de manageri, iar nici aici nu vedem o diferenta majora, ci stagnare fata de 2009. in ceea ce priveste cifra de afaceri, managerii sunt ceva mai optimisti pentru ca, desi, evolutia in perspectiva a intregii economii este incerta, ei stiu foarte bine ce se petrece in interiorul companiilor pe care le conduc. Multi dintre ei sunt bine documentati. ªtiu ce se intampla pe plan extern si spera ca o evolutie buna a economiilor din Zona Euro se va transfera prin comenzi si afaceri in crestere pentru companiile lor. Altii cunosc deja un reviriment al cifrei de afaceri pe sfarsit de an si cred ca tendinta se va mentine si in 2010, iar unii dintre ei si-au stabilit deja contractele pe anul viitor. ªi probabil ca mai exista si categoria care spune ca pur si simplu mai rau de atat nu se poate. Clasa politica a dezamagit prin masuri amagitoare pentru economie, a caror inefecte se vor resimti si anul viitor, pe principiul ca nu se face primavara cu o floare. Perspectiva somajului in crestere, a scaderii consumului, a insolventei in care vor ajunge multe firme ii obliga sa fie conservatori si, de ce nu, realisti in estimarile pentru 2010.

Vreau sa schimbam putin registrul si sa mutam discutia pe un plan de mare actualitate: alegerile prezidentiale. Spuneati, intr-o corespondenta de anul trecut, de pe 4 noiembrie, ca “evolutia pietei de capital reprezinta tot timpul un bun indicator al rezultatului final al alegerilor”. Desigur, era vorba de alegerile din SUA si de piata americana de capital. Ca sa ajung la intrebare, trebuie sa continui citatul: “traderii asteapta astazi o victorie a candidatului democrat Barrack Obama”. Previziunile lor s-au adeverit. Desi mi-as dori sa stiu cum se pot realiza astfel de previziuni, sunt convinsa ca explicatiile sunt mult prea ample si complexe pentru a putea fi prezentate in cateva randuri, insa nu ma pot opri sa nu va intreb daca analiza evolutiei pietei noastre de capital ne-ar putea sugera un rezultat al alegerilor.

As putea spune ca Bursa de Valori Bucuresti ar fi un indicator mai exact pentru rezultatul alegerilor in Statele Unite decat ce se va intampla in noiembrie-decembrie in alegerile prezidentiale din Romania. Explicatia este foarte simpla si chiar ultimele zile reflecta decuplarea totala a pietei de capital de mediul politic. Caderea Guvernului Boc, instabilitatea politica ce a urmat, votul negativ primit de Guvernul propus de Lucian Croitoru, si chiar potentiala amanare a celei de-a treia transe de la Fondul Monetar International nu au avut nici un impact asupra indicilor bursieri. in schimb, investitorii de pe plan local sunt foarte sensibili la cifrele de somaj din Statele Unite, la discursul presedintelui Barack Obama, sau a sefului Rezervei Federale americane Ben Bernanke. Doar pragul la SIF-uri mai reuseste sa capteze din cand in cand atentia investitorilor locali. Este clar ca investitorii au devenit mai sofisticati, iar politicienii si-au pierdut credibilitatea in fata actorilor de pe bursa. Claudia Daniliuc (interviu preluat din revista Business Point, nr. 45, varianta print)