Business Point » CULTURA

Comorile de la Sinaia

businesspoint — Mon, 02 Jun 2008 14:41:36 +0000

Falsificarea trecutului este in fond o forma de nationalism in sensul rau al cuvantului, un nationalism prost gandit si prost inteles. La urma urmei este un gen de frustrare greu de explicat, intre exemplul cersetorului care, batut si umilit, isi inchipuie ca intr-o viata anterioara a fost rege, si modelul freudian al celui maltratat in copilarie care la maturitate ajunge sa creada cu tarie in universul fericit al copilariei sale. Cu adevarat trist este insa faptul ca, desi prezenta la aproape toate natiile, aceasta forma de nationalism devine cu atat mai stridenta si mai vehementa cu cat poporul respectiv este mai neinsemnat din punct de vedere al istoriei traite.
Ramai uimit daca iti propui sa inventariezi toate cartile care promoveaza dacismul si tracismul, ca sa nu mai vorbesc de site-urile, forumurile si blogurile de pe internet, loc de intalnire al celor mai nastrusnice (ca sa nu spun aberante) idei. Unul dintre subiectele cele mai dezbatute in ultimii ani vizeaza tablitele de plumb de la Sinaia. Pe scurt, candva in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in colectiile Muzeului National de Antichitati din Bucuresti au intrat mai multe placute lucrate din plumb ce aveau turnate imagini antice, asemanatoare celor de pe Columna lui Traian si de pe monumentul de la Adamclisi, si cuvinte intr-o scriere necunoscuta. Nu se cunoaste cu exactitate numarul lor; se apreciaza ca ar fi fost circa 200 de bucati. in timpul razboiului si imediat dupa, o parte dintre acestea au fost pierdute, astazi mai pastrandu-se cateva exemplare in depozitul Institutului de Arheologie „Vasile Parvan” din Bucuresti. Din fericire, mare parte dintre ele au fost fotografiate inainte de a disparea.
Se stie ca placutele au fost transferate de la Manastirea din Sinaia, insa este greu de precizat cum au ajuns acolo. Pana de curand, interesul pentru ele a fost mai mult decat minor; se banuia inca de la vremea cand au fost achizitionate ca placutele reprezinta falsuri moderne, cel mai probabil creatia lui B. P. Hasdeu. Acesta, mare iubitor de antichitati si cu o vasta cultura istorica, avea mijloacele financiare, cunostintele necesare, precum si timpul pentru a inventa si produce placutele respective. Multa vreme, Hasdeu a locuit la resedinta sa din Campina, foarte aproape de Sinaia dealtfel, si se stie ca era un adept si promotor al dacismului. Desigur, lui Hasdeu nu i se pot reprosa prea multe. Se intampla in plina epoca romantica la noi, cand acribia stiintifica era practic necunoscuta, iar un asemenea gest nu era privit ca un fals sau o incercare de denaturare a adevarului istoric. Se poate spune ca placutele reprezinta de fapt modul in care Hasdeu isi inchipuia lumea dacilor, plecand de la sursele antice deja cunoscute la acea vreme.
Mai grav este astazi, cand deja sunt multi care ar dori ca placutele de plumb sa fie reale, sa reprezinte o creatie a dacilor. Eu unul cunosc doua carti scrise in acest sens si numeroase opinii pe forumurile de internet. Ba chiar sunt unii care au reusit sa descifreze scrierea de pe placute. si evident, de acolo aflam ca dacii erau cel mai minunat si maret popor al antichitatii. Este vorba de fapt de un amestec de litere grecesti si latine; trebuie spus ca ar fi singurul caz in care am avea atestata scrierea dacica, si ar fi absurd sa credem ca nu s-a mai pastrat niciunde altundeva decat pe niste placute de plumb (si ele unicat) cu o provenienta mai mult decat dubioasa. Chiar nu vad nicio problema in a accepta ca dacii nu aveau scriere, la fel ca multe alte populatii din antichitate.
Exista o analiza metalografica a placutelor, care arata in mod clar ca avem de-a face cu un metal prelucrat modern, industrial. Dar desigur, exista contraargumente; se zice ca placutele originale ar fi fost din aur, insa hulpavul rege Carol I le-a insusit, le-a topit, cu aurul obtinut ar fi ridicat castelul Peles, insa a acceptat ca ele sa fie transpuse in plumb inainte de topire. Nu are rost sa mai comentez asemenea afirmatii. Discutiile sunt numeroase, iar cei interesati pot accesa forumurile specializate pe asemenea subiecte. Cateodata chiar ii invidiez pe acesti oameni pentru fantezia lor debordanta, pentru usurinta cu care rezolva dispute probleme insolvabile, insa istoria nu se face cu fantezie.
Chiar daca dacii, getii sau tracii nordici nu au fost buricul pamantului, ci populatii normale, ca multe altele din antichitate, eu ii voi privi in continuare cu respect, si voi admira cu placere vestigiile arheologice, atat cat s-au mai pastrat, marturie a existentei lor. (articol de Radu Bajenaru, preluat din revista Business Adviser, varianta print, nr. 27)

Limba moldoveneasca, acceptata de Academia Franceza

admin — Sun, 13 Jan 2008 17:42:29 +0000

O stire aparuta pe site-ul Online Student citeaza o publicatie aparuta in Republica Moldova – se pare ca Academia Franceza ar fi acceptat oficial termenul de “limba moldoveneasca” prin lucrarea Le Petit Larousse, care a vazut lumina tiparului acum cateva luni, potrivit editiei de vineri a cotidianului pro-guvernamental “Moldova Suverana”. Autorul articolului din “Moldova Suverana” noteaza ca in pag. 1647 a lucrarii respective “scrie negru pe alb: Roumanie, cap Bucarest, langue roumain; iar mai incoace (la pag. 1528!) citim Moldavie: cap Chisinau, langue moldave”.Potrivit cotidianului “Moldova Suverana”, “comunitatea internationala a incetatenit termenul limba moldoveneasca. In fond, deci sau prin urmare, cam s-a cam incheiat epopeea luptei pentru denumirea limbii. Din simplul motiv ca Europei si lumii intregi le va fi cald in cot cand Romania va pune austrul in aplicare”.

In articol se sustine ca “vina in intregime apartine Romaniei, caci e imposibil sa te tot joci un deceniu cu ea, ca dupa asta sa te miri de ce ai ramas gravida!”. Potrivit autorului, Romania a avut 2 ocazii sigure sa incetateneasca termenul limba romana in Republica Moldova. In vara anului 1994 si in vara anului 2000 dDar n-a vrut sa faca acest lucru, pentru ca nu e in interesul Romaniei ca termenul sa fie acceptat, ca problema sa dispara”.

In dictionarul Le Petit Larousse (editia 2008) la pagina 1528, in dreptul statului Moldova, este urmatoarea explicatie: “Moldova, Statele Europei Orientale, intre Romania si Ucraina, capitala la Chisinau, limba moldoveneasca”.

Mai multe detalii aici…

Aura teatrului romanesc

businesspoint — Wed, 14 Nov 2007 10:21:14 +0000

Draga cititorule! In randurile urmatoare o sa-ti prezint un om, mai precis o femeie, care a rezistat si a facut minuni, in ciuda tuturor obstacolelor, intr-o lume frumoasa si divina pe dinafara si plina de orgolii si personalitati puternice, pe dinauntru.

Aura Corbeanu este vicepresedinte al Asociatiei Franceze „Pepinierele europene pentru tineri artisti“, prof. univ. dr. in cadrul Facultatii de Litere si Arte al Universitatii „Lucian Blaga“ din Sibiu si a Facultatii de Teatru a UNATC „I. L. Caragiale“ din Bucuresti, iar din 1995 pana in prezent, vicepresedinte executiv al Uniunii Teatrale din Romania (UNITER), membru in senatul UNITER-ului. Am enumerat doar cateva din rolurile pe care aceasta doamna, totodata sotie si mama, si le asuma zi de zi.

Simona Burtea: De 15 editii ale Galei Premiilor UNITER si de tot atatea editii ale Galei Tanarului Actor sunteti directorul executiv al evenimentelor. Din 2000 sunteti director executiv al Festivalului National de Teatru. Inca de la prima editie a Festivalului International de Teatru pentru Copii, detineti aceeasi functie. In plus, aveti doi copii minunati, Andrei si Mihai. Cand mai aveti timp si pentru familie?

Aura Corbeanu: Cred ca cele doua parti din viata mea, familia si cariera, se completeaza. Am parte de multa dragoste din partea copiilor, de sustinerea lor. Este adevarat, uneori e foarte greu. Dar cand ai doi copii extraordinari, un sot exceptional si o mama care si-a sacrificat ultimii 15 ani din viata pentru tine, singurul gand pe care il am este ca Dumnezeu mi-a oferit sansa de a intregi bucuria unei familii mari si fericite. Sa nu ai impresia ca noi nu avem momente grele. Dar am trecut peste toate. Am avut norocul sa am si o echipa minunata cu care lucrez la UNITER, o a doua familie pentru mine.

S.B: De unde incepe cariera dumneavoastra? Cum s-a produs intalnirea cu UNITER-ul?

A.C: Linia carierei mele nu este deloc intamplatoare, intreaga mea activitate teatrala porneste dintr-un singur punct: intalnirea pe care am avut-o acum cativa ani cu domnul Ion Caramitru, presedintele UNITER-ului. Este datoria mea morala sa amintesc faptul ca am fost invatata sa descopar bucuria aplauzelor, dupa munca istovitoare de luni de zile sau poate de ani. Pentru mine este extrem de important sa multumesc in fiecare clipa a vietii mele acestui domn, doamnei Sanda Manu, domnului Cornel Todea si doamnei Marina Constantinescu. Acesti oameni minunati, care au fost si sunt langa mine in permanenta, au avut incredere in mine si mi-au dat sansa de a le demostra ca iubesc teatrul si sunt hotarata sa contruiesc palate marete care sa protejeze acest altar al Thaliei fara de care nu putem trai.

S.B: Este importanta munca in echipa? Care sunt principalele caracteristici ale echipei pe care va bazati?

A.C: Echipa pe care mi-am format-o nu are pereche. Este destul de complicat sa organizezi evenimente nationale si internationale cu o mana de oameni. Numai ca echipa pe care o am eu este unica. Sunt constienta de faptul ca sunt momente in care ai nevoie de o echipa bine inchegata, ca a mea, care sa ma sprijine indiferent de situatie. Suntem o echipa plina de entuziasm, care ne respectam si credem in teatrul romanesc. Ce mai! Am o echipa extraordinara!

S.B: Sunteti o femeie implinita pe toate planurile. Care este reteta reusitelor dumneavoastra, de care toata lumea vorbeste?

A.C: Totul trebuie facut profesional. Pui o doza mare de familie unita si intelegatoare, presari totul cu incredere in proiectul la care lucrezi, torni o tona de dorinta si bagi totul la cuptor. Nu uita apoi sa rotesti butonul in dreptul bucuriei rezultatului!

Interviu realizat de Simona Burtea, teatrolog

Un banut pentru 100, 1.000, 1.000.000 de povesti nemuritoare

businesspoint — Mon, 08 Oct 2007 09:12:10 +0000

A fost odata ca niciodata – mai precis acum trei ani – pe cand se nastea Festivalul International de Teatru pentru Copii. Pe vremea aceea înca se mai dadeau lupte crancene pentru a convinge narodul de ceea ce stim cu totii: copii au nevoie de basme. Apoi, personajele rele au fost învinse si de atunci, în fiecare an, în fiecare luna octombrie, timp de o saptamana, cei mici si de ce nu, si cei mari, sunt vrajiti de actorii-personaje ale diferitelor teatre din tara si din strainatate.

Bine, bine, o sa-mi spuneti. Si ce-i cu aceasta? Veti rade, dar cunosc oameni care au o varsta si pentru care desenele animate sau povestile, evident amandoua de buna calitate, sunt desfatari pentru ochi si suflet. Bun! Sa admitem totusi ca nu prea va intereseaza. Dar pe copii nostri? Oricum povestea Albei ca Zapada si a celor sapte pitici va ramane, în memoria tuturor, o amintire frumoasa din copilarie. Si pentru ca a venit vorba de aceasta poveste, Teatrul „Ion Creanga” deschide saptamana povestilor cu unul dintre basmele care ne-au bantuit copilaria. Poate unor copii, Scufita rosie le este mai aproape de suflet decat Alba ca Zapada. Eu, De-as fi Scufita Rosie… am glumit! Asa se numeste o alta poveste gazduita de festival.

As putea sa va însir toate spectacolele care vor fi prezente în festival, dar nu o sa fac acest lucru lasandu-va pe voi sa mergeti la Teatrul „Ion Creanga” sa descoperiti minunatiile copilariei.Vreau sa va spun, însa, o poveste.

A fost odata un copil foarte sarac, care nu avea bani nici macar de o prajitura. Dar într-o zi, de ziua lui, parintii i-au dat un banut. Atunci, copilul a exclamat: Sunt norocos! Apoi a cazut pe ganduri. Oare ce as putea sa fac cu acest banut? Toata noaptea copilul nostru a stat cu ochi în tavan, gandindu-se cate prajituri si-ar putea cumpara, cate paini ar putea manca sau daca ar trebui sa-l dea înapoi… Totusi, mama lui avea nevoie de bani si pentru ceilalti copii. Erau multi frati. „Stiu!!! a exclamat deodata copilul. Imi cumpar o pereche de pantofi!”.

Zis si facut. Dis de dimineata, micul nostru erou porni spre magazin, gandindu-se ce pantofi frumosi va avea. Dar viata este plina de surprize si, ajungand în fata magazinului, copilul constata ca pentru a-si cumpara pantofii cei noi si luciosi, ce-i zambeau din vitrina magazinului, avea nevoie de trei banuti. „Nu-i nimic, spuse copilul, poate data viitoare!” Apoi se gandi ca mama lui avea nevoie de fiecare banut. De cum intra pe usa casei, îi spuse mamei lui ca e hotarat sa îi înapoieze banutul. „Tu ai mai multa nevoie de el”, spuse copilul suspinand. Dar nu a fost chip sa-si convinga mama. Prin urmare ce era de facut?

Timpul a trecut iar copilul, cum era strangator, era înca în posesia banutului. Toamna a venit, scoala a început, pantofi erau tot vechi si rupti…

Intr-o zi pe usa clasei intra un clovn care anunta cu mare pompa ca teatrul din oras o aduce pe Alba ca Zapada si pe cei cei sapte pitici în casa povestilor si anume la teatru: „Dragi copii, daca vreti sa vedeti povestea unei fete sarmane care a fost salvata de Fat-Frumos, aveti nevoie de numai un banut!” Copilul a fost fascinat pe loc. Adio pantofi, adio prajitura… Bine te-am gasit minunata lume a povestilor!

Au trecut anii, copilul nostru este acum om în toata firea. Acum face parte din lumea povestilor, iar scena este casa lui.

Morala: Sa dau 3 banuti pentru o pereche de pantofi noi sau sa îmi hranesc sufletul cu povesti cu final fericit care dureaza o vesnicie si care îmi înalta sufletul? Apropo! Nu-i asa ca, uneori va doriti sa fiti din nou copii?(Simona Burtea, teatrolog)

Ganditorul de la Hamangia

businesspoint — Tue, 01 May 2007 16:31:28 +0000

Printre cele mai faimoase obiecte preistorice gasite in Romania se numara doua statuete de lut cunoscute sub numele de „Ganditorul de la Hamangia si femeia lui“. La scurt timp de la descoperire, cele doua obiecte au devenit simboluri ale spiritualitatii perene, fiind redate pe numeroase materiale de popularizare si propaganda: timbre, carti postale, vederi, afise, manuale scolare etc. Fara indoiala, reprezentarile si figurinele antropomorfe preistorice reprezinta descoperiri cu o incarcatura simbolica de natura spirituala si religioasa aparte. in ceea ce le priveste pe cele de care ocupam in articolul de fata, sunt necesare cateva precizari.In primul rand ele nu provin de la Hamangia (jud. Tulcea), asa cum de multe ori sunt prezentate, ci de la Cernavoda (jud. Constanta). La nord de oras, pe malul Dunarii, in punctul numit Dealul Columbia, in anii ’50 au fost descoperite mai multe resturi arheologice intre care si urmele unui cimitir neolitic.
Din cauza eroziunii naturale a solului, aceste resturi erau prabusite la piciorul pantei dealului respectiv, deci nu se mai aflau in pozitia lor initiala, inventarul mormintelor fiind imprastiat si amestecat. in cursul sapaturilor arheologice din anul 1956 efectuate in zona prabusita a dealului, s-au descoperit numeroase resturi de schelete umane, vase ceramice si obiecte de podoaba care apartineau cimitirului neolitic, intre care si fragmente din cele doua figurine umane. Ele se aflau imprastiate langa ramasitele unui schelet uman, astfel incat este foarte probabil sa fi facut parte din inventarul vreunui mormant.
Fragmente din cele doua figurine au fost gasite, in aceeasi zona, si anul urmator, in cursul campaniei de sapaturi din 1957. De remarcat faptul ca dupa restaurarea pieselor, s-a observat ca ambelor le lipsea bratul stang.
Prin urmare, este probabil ca obiectele in discutie sa reprezinte depuneri cu caracter funerar. De asemenea, tinand cont de conditiile de descoperire, nu apare evident ca cele doua statuete au fost depuse impreuna, ca ele au fost gandite a ilustra familia-pereche neolitica, asa cum de multe ori s-a speculat. Cu atat mai mult cu cat asemenea figurine, destul de apropiate din punct de vedere tipologic, au fost descoperite in mai multe situri neolitice din Dobrogea si Moldova. Un exemplar similar celui care reprezinta femeia, care insa nu a putut fi reconstituit in intregime pe baza fragmentelor gasite, a fost descoperit tot la Cernavoda, intr-o alta zona a cimitirului neolitic.
Aceasta nu scade insa cu nimic valoarea simbolica si artistica a celor doua obiecte. Ambele sunt lucrate din lut ars si se remarca prin redarea destul de realista a trasaturilor corpului uman si prin atitudinea pe care o degaja. Redau mai jos fragmente din descrierea facuta de Dumitru Berciu, conducatorul sapaturilor arheologice de la Cernavoda in cursul carora au fost descoperite statuetele.
Ganditorul reprezinta un personaj asezat pe un scaunel cu patru picioare scurte, ornamentat cu crestaturi adanci pe laturile lungi. Scaunelul nu este mobil, ci a fost modelat impreuna cu corpul omenesc. inaltimea figurinei este de 11.5 cm, iar latimea in dreptul umerilor de 7.5 cm. Desi sexul nu a fost redat in mod explicit, este destul de clar ca personajul reprezinta un barbat cu coatele pe genunchi si capul sprijinit in podul palmelor.
Redarea corpului uman si a proportiilor in pozitia sezanda pe un scaun scund, fara spatar, este remarcabil de realista. Toate cele cinci degete ale palmelor sunt reliefate prin incizii. in schimb, la piciorul stang au fost redate doar trei degete, iar la dreptul doua.

Grosimea pulpelor picioarelor este exagerata, insa proportiile trunchiului sunt exacte, cu pectorali puternici si coloana vertebrala marcata printr-o linie incizata de-a lungul spatelui. O trasatura comuna ambelor statuete o reprezinta lungimea mult prea mare a gatului, insa aceasta este o caracteristica intalnita la majoritatea reprezentarilor umane din cadrul culturii Hamangia, cultura careia ii apartine si cimitirul de la Cernavoda.
Capul si trasaturile fetei sunt redate destul de schematic, insa degaja o anumita expresivitate. De remarcat faptul ca incizia care subliniaza gura a fost umpluta cu o substanta colorata.
Femeia reprezinta un personaj sezand direct pe pamant, cu piciorul stang intins, iar cel drept indoit din genunchi si cu palmele asezate pe genunchiul piciorului drept. Desi sanii nu sunt redati in mod explicit, sexul personajului se deduce din-tr-un santulet orizontal de sub abdomen si din doua linii oblice intre abdomen si picioare, ele formand un triunghi care, de regula in preistorie, simbolizeaza organele genitale feminine. La acestea se adauga bombarea abdomenului si latimea exagerata a soldurilor si bazinului, dealtfel o caracteristica comuna la majoritatea statuetelor feminine din epoca neolitica. Trasaturile fetei sunt asemanatoare cu cele ale figurinei masculine, remarcandu-se ochii oblici, nasul puternic reliefat si gura plasata in zona barbiei.
Desi, asa cum mentionam mai sus, este putin probabil ca cele doua statuete sa fi fost gandite ca un cuplu de catre cel (sau cei) care le-au faurit, ele reprezinta descoperiri realmente remarcabile, mai ales daca avem in vedere ca au fost realizate acum aproape 7.000 de ani. Ceea ce individualizeaza in primul rand cele doua statuete este redarea realista a capului si a trasaturilor fetei, lucru rar in epoca neo-eneolitica de la noi. inca mai rara este modelarea statuetelor masculine in aceeasi epoca.
Cele doua piese se afla actualmente in patrimoniul Muzeului National de Istorie a Romaniei si vor putea fi vazute in momentul redeschiderii expozitiei permanente a muzeului.

Team Work Management, o carte despre asumarea rolului de Om

businesspoint — Tue, 30 Jan 2007 19:27:00 +0000

Recent aparut sub inaltul patronaj al Universitatii Bucuresti, volum intitulat sugestiv Team Work Management doreste sa transmita un mesaj despre omul care se pune in valoare in echipe, care uceniceste inainte de a avea pretentii, care este mai curand solidar decat solitar.Intr-o lume a retetelor infailibile despre si pentru succes, aceasta carte vorbeste despre normalitate ca fapt cotidian, nu ca fapt senzational.
Noi, romanii, avem lucruri comune cu nemtii. Un singur lucru ne desparte: ei traiesc din reguli iar noi, de prea multe ori, traim din exceptii de la regula. Oamenii care au scris in Team Work Management au invatat ca intr-o lume a performantei rigoarea, cuvantul dat si sacrificiile fac parte din agenda zilnica a unui om normal.
Societatea romaneasca parcurge distanta, uneori plina de obstacole, de la supravietuire la traire. Daca intrebi traitorul ce face, va raspunde: Muncesc. Raspunsul supravietuitorului va fi invariabil: Ma descurc. Autorii acestei carti sunt traitori autentici. In relatiile cu viata si-au asumat atat succesele, cat si esecurile. Fiecare capitol are un stil propriu pentru ca viata fiecaruia are un parcurs specific. Contextele care i-au marcat si contextele pe care le-au creat, modelele umane care i-au influentat si cartile fundamentale care au avut impact asupra lor, iata cateva elemente pe care le veti gasi in fiecare material.
Cei care vor dori o carte academica vor gasi o carte despre viata.
Cineva vorbea odata despre Academia vietii. Invatam toata viata. Oamenii din carte: economisti, ingineri, oameni de afaceri, profesori etc. personalitti distincte unite in acelasi fluviu calauzitor: fluviul cautarilor si asumarii.
Nu cititi critic cartea. Cautati sa descoperiti si sa va descoperiti.
Team Work Management este o incercare de a prezenta din mai multe perspective modul in care ne gestionam atitudinile, curajul, emotiile, experientele, esecurile, succesele, intamplarile, disperarile, speranta.

G. Neagu

Sfarsit de an intre Gheorghe Dinica si Sandra Bullock

businesspoint — Tue, 30 Jan 2007 19:23:00 +0000

Propulsarea, uneori peste noapte, din anonimatul protector in mediocritatea sclipicioasa a notorietatii, aduna intotdeauna multi admiratori. si combatanti. De ce oare? Pentru ca de fiecare data apar banii in joc, multi bani, si povestea succesului, succes story, cum o numesc americanii, devine obsesia muncii intregii clase muncitoare.Ce vrem sa relevam? Ca modestia si prestigiul profesional, rabdarea, chibzuinta si nazuinta, in bine si frumos, cei sapte ani de-acasa si ceilalti, de dupa iesirea de pe bancile scolii, devin anacronice. Pacat. Nu putem trai doar intr-o isterie continua, cu gandul la plecare, asa a cum voiau surorilea lui Cehov, la Moscova, unde nu mai vrea nimeni, sau precum gast-arbeiterii, muncitorii-oaspeti in limbaj multilingivistic, raspanditi in toate centrele culturale ale Europei, oricum ar fi, doar parai sa iasa, si-apoi, cu ambitia ca la sosire sa rupem gura targului, vecinilor, rudelor. Cine pleaca si cine ramane, ce se intampla?
O piesa rasucita cu teme romanesti este si cea scrisa de irlandezul Brian Friel, Dansand pentru zeul pagana, pe care amicitia cu aromanul director al Teatrului National Bucuresti a facut sa fie pusa in scena chiar in zilele returnarii lui Vosganian de la Bruxelles. Tot va pisalogim, mai stiti cuvantul, acum cand cool si trendy fac ravagii, iar misto, baban si giugiuc au disparut… pentru ca nu mai citim nici Bacovia (doarme si hangiul, strazile-s desarte), nici Blaga, nici Eminescu, asa, pentru sufletul nostru. Doar daca e nevoie sa-i mai ajutam pe aia mici sau ala micu,-are-nevoie-la-sccoala, unde dracu sa gasesc eu Marin Preda! iar televizorul aduna in preajma lui toata suflarea familiei si rasuflarile noastre obosite de peste zi. In regia lui Lynne Parker, e de cucoana numele, o echipa cu inepuizabilul Gheorghe Dinica a adus pe scena teme de actualitate: lipsa banilor, a slujbelor, neintelegerile si nemultumirile familiale, dar si putina poezie care mai salasluieste in fiecare dintre noi, ca poate de maine, un maine mereu amanat, incepe o noua viata. O noua viata, evident mai buna. Din echipa de langa Dinica, pe post de tata a cinci fete cam zurlii, am vazut pe Carmen Ungureanu, Vivian Alivizache, Tania Popa, Rodica si Carmen, ambele Ionescu, actrite de prima mana, care, fara sa impuna un mare spectacol, dau de fiecare data masura marii maiestrii a scolii romanesti de teatru. Pe langa alte piese, unde chiar a fost nevoie sa gandim, infirmand sloganul sinistru imeghebist noi muncim, nu gandim!, precum Crims si pedeapsa la Bulandra, sau Neantelegerea lui Camus, in regia lui Felix Alexa la National, Dansand pentru zeul pagan ne-a adunat in jurul meditatiei. Adica fara sa radem in hohote sau sa scrataim din dinti despre viata si destin, puteam lasa ideile sa zburde si sa ne intrebam, oare cu noi ce se intampla?.
Se intampla si de bine, nu doar de rau. Pacat ca la televizor vedem doar morti si raniti, accidente si explozii, iar despre Anul Mozart, nu s-a spus mai nimic. Care Mozart, bre? Parca nu a jucat in meciul de la Madrid, unde Banel Nicolita a dat un gol magnific, pentru a exemplifica nevoia noastra de a fi mereu mai altfel. Si la Sala Radio si la Ateneul roman, ambele in centru , se poate ajunge usor din Balta Alba sau Drumul Taberei, daca masina e dusa la reparat sau ati vandut-o ca sa va faceti o casa mai aratoasa in Baneasa. Au tot fost si vor mai fi si anul acesta speram, concerte dedicate marelui compozitor ce a implinit 250 de ani. Mozart a fost si a ramas un geniu al muzicii, tot ce putem asculta astazi a fost scris in doar 35 de ani. Recitaluri si concerte cu toptanul, multe si bine alcatuite, ce nu trebuiau ratate.
Cui nu i-a placut Mozart, a avut Uriah Heep, si Iris cu Felicia Filip in spectacol, si Stelele Operei din Paris si dansuri cu cazaci din Sfanta Rusie, care ne livreaza gaze la pret ridicat pentru a intretine obisnuinta noastrã de a face marunt din buze.
Pentru amatorii de cinema, un film cu Sandra Bullock si Keanu Reeves n-a atras atentia. A rulat la Aro (isi zice acum Patria).
Cat despre lectura:Manifestul Partidului Comunist de Marx si Engels, cu comentariile erudit-stiintifice, altele ironice, semnate de prestigioase nume universitar-scriitoricesti.
Doua volume despre New York: John infernul, de Didier Decoin si dramaticele documente 102 minute, despre lupta pentru supravietuirea din turnurile gemene.
Pentru apolitici si esteti, Pro si Contra. Marcel Proust (Editura ICR) o culegere de texte despre cei care s-au pronuntat admirativ sau mai putin despre marele scriitor francez.

Bedros Horasangian

Frumusetile toamnei

businesspoint — Mon, 18 Dec 2006 19:42:00 +0000

Sigur ca se poate trai si fara teatru si fara filme si fara concerte. Dar viata ar fi mai saraca. A trai urat sau frumos este altceva decat a trai bine sau rau. Despre ce ar fi vorba?
La Teatrul National Bucuresti a avut loc premiera unei vechi capodopere dramaturgice apartinand lui Moliere. Profitand de coada lasata de zilele francofoniei si de meciul dintre Rapid si Paris Saint Germaine, putem viziona cu succes Burghezul gentilom, unde indragitul nostru Victor Rebengiuc face un rol pe masura prestigiului sau. Dl Jourdain, ajuns si Jurdanescu pe meleagurile noastre, printr-o adaptare la ultimele moravuri dambovitene, este chintesenta ciocoismului agresiv, infatuat si ridicol ce face drama si farmecul trist al acestori ultimi ani. Un spectacol de mare anvergura scenica, cu scenografia semnata de Dragos Buhagiar, amestec de baroc si suprarealism, cu muzica si corp de balet, dar mai ales cu o viziune integratoare a victoriei efemere, poate, a prostiei asupra inteligentei. Un spectacol care merita vazut, sub bagheta regizorala a lui Petrica Ionescu. Venit special de la Parisul care l-a consacrat, in Bucurestiul care l-a lansat. Sa nu uitam sa mentionam prezenta in spectacol a unor actrite si actori prestigiosi si indragiti, precum Cecilia Barbora, Maia Morgenstern cu stil si prestanta in orice intreprinde, Costel Constantin, vesnic pus pe fuga si sotii sau nelinistitul Claudiu Bleont. Dincolo de anumite rezerve, ce tin de subiectivismul nostru mai acru si conservator (voiam ca macar la teatru sa nu auzim manele sau un anumit limbaj frust pe care-l ingurgitam pe zi ce trece mai greu), spectacolul, in ansamblul lui, are farmec si binedispune. Dincolo de morala lui indusa.
Pentru amatorii de piese mai serioase, sa recomandam Crima si pedeapsa, dupa faimosul roman al lui Dostoievski, in regia lui Iuri Kordonsku. La Teatrul Bulandra, o punere in scena de mare clasa si interpretat excelent de o echipa omogena de actori tineri: Marius Manole, Relu Poalelungi, Richard Bovnoczki, Vlad Logigan, Sorin Leoveanu, Rodica Lazar, Anca Androne. O noua generatie de artisti bate la usa celebritatii. Un spectacol de idei, ce nu trebuie ocolit. La Sala Toma Caragiu de langa Gradina Icoanei. Mersul pe jos prin zona Dacia, Polona, Parcul Ionid, Icoanei ar fi si o frumoasa plimbare pentru aceste zile pline de dezvaluiri, dosare scoase la lumina si caldura care nu a intarziat sa apara in calorifere.
Pentru cei care se deplaseaza mai greu si prefera statul la gura sobelor care nu mai exista, sa incercam cateva oferte editoriale de ultima ora.
Celor de o anumita varsta si amatori de istorie, sa le spunem ca Jurnalul Generalului Sanatescu (Humanitas, 2006) le-ar putea oferi nu doar nostalgice rememorari. Ofiter de cariera ajuns si prin rasucelile istoriei in jocul politic, generalul Sanatescu este un martor credibil si creditabil. Ajunge in prim-planul vietii politice tocmai cand statul roman este in pericol. Notele sale zilnice, in buna traditie a oamenilor politici de ieri – ne indoim ca vom citi peste ani memoriile sau jurnalele dlor Vacaroiu, Cozmanca sau Nicolaescu, sunt un pretios document istoric, psihologic, uman. Razboiul pierdut in Est si castigat in Vest nu ne scuteste de ocupatia sovietica, cu tot ce a urmat. Acei ani, incalecand fatidicul 1944, sunt bine prinsi in insectarul de evenimente si oameni de catre general. Daca vrem sa intelegem mai bine cum s-a derulat istoria romanilor. Cum o buna raportare la realul de azi, cand Romania este membra NATO si accede la Uniunea Europeana ar fi si volumul Intre Washington si Bucuresti (Historia, 2006) semnat de eruditul anglist, eseist si analist politic Andrei Brezeanu. Prozator si bun comentator al literaturii anglo-saxone pana la plecarea din tara, atent comentator politic la Vocea Americii unde a si condus, ani buni, Departamentul romanesc, Andrei Brezeanu a revenit dupa 1990 in spatiul editorial romanesc. Noul volum aduna extrase din contributiile sale publicistice. De inalt nivel si de riguroasa tinuta. Informatie, comentariu, eruditie. Despre Romania, Statele Unite mai ales, dar si despre intreaga lume de azi unde si de care, vrem-nu vrem, suntem angrenati si noi. De citit fara pauze.
La Galeria Senso (B-du Unirii nr. 15), un mare maestru al plasticii romanesti are o incredibil de frumoasa expozitie. Ervant Nicogosian este mult mai putin cunoscut decat Vartan Arachelian sau Varujan Vosganian, dar lucrarile sale merita a fi cunoscute si pretuite.
Ar mai fi un Brancusi, expozitie cu fotografii ale marelui artist, la Palat (Muzeul National de Arta) vizavi de fosta Cina, azi nu mai stim cum se cheama (saracu’ tata, stia orasul dupa carciumi si biserici).
Iar pentru cei care chiar au masini si vor sa se dedea florarului autumnal, sa le sugeram un traseu prin imprejurimile Bucurestilor. Nu neaparat pentru gratar, ci pentru minunile de la Mogosoaia, Potlogi, Cernica, Plumbuita, Fundenii Doamnei, Caldarusani sau Manastirea Pasarea, unde isi doarme somnul de veci marele sculptor Gh Anghel, cel care l-a nemurit pe Eminescu in fata Ateneului Roman. Nu s-ar zice ca ne-am plictisi. Chiar si la Bucuresti.
Cei care raman acasa se pot delecta cu cartile britanicului-pakistanez Hanif Kureishi: Darul lui Gabriel si Intimitate si alte povestiri. N-o sa regrete.

Bedros HORASANGIAN

Tinerete fara batranete

businesspoint — Mon, 13 Nov 2006 18:50:45 +0000

Avem o toamna prea frumoasa si vinuri prea bune anul asta si ar fi pacat sa nu profitam de ele. Nu doar pentru schimburi de locuinta, finisaje exterioare si pus fundatii, nu doar pentru pus termopane si schimbat tabla de pe casa.

Tot pritoceam o iesire la Zoo, profitand de vinul cel nou si de aceste incredibil de frumoase zile de toamna, cand o veste rea ne parvine, ca sa ne intristeze: a murit elefantul Gaya, de la Gradina zoologica de la Baneasa! Elefantul era o… elefanta, si e fericit incepand din 1972, cand a fost adusa in Romania, nu doar sute de mii de copii. Si de adulti. Avea 48 de ani. Pacat, ne-am tot dorit sa ajungem la Baneasa, sa revedem elefantul dar si tigrii, leii, maimutele, e pacat ca nu ne mai ramane timp sa ne relaxam, copilarind, uneori. Ne-ar prinde bine. De retinut, tristetea cimpanzeului Felix, vecin cu Gaya, care a plans si a suferit mult la moartea companioanei. Oare nu cumva, cu atatea ziare, radiouri, televiziuni, faxuri si telefoane mobile am pierdut ceva din inocenta noastra? Din puritatea lumii animale & vegetale, fara sa idealizam lumea-celor-care-nu-cuvanta si nici sa banalizam margaretele si crizantemele. Care au ajuns sa fie pretuite doar la ocazii.
Nu vrem sa indulcim sentimentaliod aceste cateva simple observatii, mai ales ca lumea de asa-zisi duri in care traim vrea dezvaluiri, dosare, sange, demascari. Si inca: de ce, oare, ne lasam coplesiti / interesati doar de stiri rele, iar cele bune / frumoase nu intereseaza pe nimeni? Orice accident aviativ, orice catastrofa, numire la Bruxelles, eruptie, vorba a lui Basescu, razboi, crima, Mona Musca, viol judetean sau international atrage si retine interesul nostru – si televiziunile fac rating si, deloc de neglijat, bani! – in timp ce zborul unui pescarus, culoarea unei paduri ruginite sau o carte buna sau un concert de tinuta devin plictisitoare, neinteresante, oricum aduna mult-mai-putina-lume. Pacat.
Nu ezitati sa mergeti in aceste zile la Baneasa, chiar daca in cusca elefantei Gaya nu mai e nimeni. Asa cum nici Circul Globus nu ar trebui neglijat, unde un nou spectacol “Secretele elfilor ” va atrage nu doar mii de copii, ci si pe parintii si bunicii lor. Si vom avea ocazia sa vedem dresura de lei si tigri albi, maimute, cai si ponei, alaturi de acrobati si acrobatii, iluzionisti si comici care sa ne binedispuna. Cum binedispusi suntem / am fost si la concertele legendarelor Phoenix si Iris, cum Goran Bregovic a prezentat Karmen de Bizet, adaptata la Estul si Sud-Estul european: o nunta tiganeasca. Palatul national al copiilor a gazduit acest festin de culoare, miscare scenica si o excelenta combinatie muzicala intre etno, jazz, pop, rock si clasic, prin care Bregovic, balcanicul, cu Wedding & Funeral Orchestra a mai indulcit acreala si furia noastra cea de toate zilele.
Avem o toamna prea frumoasa si vinuri prea bune anul asta si ar fi pacat sa nu profitam de ele. Nu doar pentru schimburi de locuinta, finisaje exterioare si pus fundatii, nu doar pentru pus termopane si schimbat tabla de pe casa. De instalatii sanitare sau electrice nu mai pomenim: caci ele atrag, orice am face, partea inventiv-colorata a injuraturilor care ar putea sa mai atenueze nervii, supararea, cheltuielile & risipa de bani. Mai ramane ceva din noi dupa ce pleaca – sau scapam de ei – meseriasii? Zambiti? Asa sa facem.
Muzeul National de Arta a mai prelungit expozitia – uluitoare si fascinanta, sa adaugam imediat -Constantin Brancusi – fotograf. O incredibila colectie de fotografii realizate de insusi marele artist in diferite perioade ale vietii sale. Faptul ca el isi face singur poze – l-a avut ca indrumator pe celebrul Man Ray, unul dintre figurile marcante ale artei fotografice dintre cele doua razboaie, devine relevant pentru a pricepe mai bine opera genialului gorjano-parizian. Lumina si unghiurile, compozitia si incadrarea unei fotografii sunt bune exercitii pentru privit si pentru noi. Plonjam printre lucrarile lui Brancusi, cu aceeasi mirare si uimire cu care privim cerul sau miscarea unei gazele pe camp.
Si, pentru ca tot am plusat pe aceste virtuti ale puritatii, la Teatrul National Bucuresti se joaca Sanziana si Pepelea, o feerie romantioasa a lui Vasile Alecsandri, pusa in scena de regizorul Dan Tudor. Un spectacol viu si antrenant, cu multa muzica si miscare scenica, unde batranul Mircea Albulescu, in rolul Papura Voda, se integreaza de minune printre (mult mai) tinerii sai companioni. O noua generatie de actori si actrite bat deja la portile gloriei. Sa le uram succes! Si sa amintim faptul ca Ileana Olteanu, o Sanziana plina de nerv si vioiciune, ar putea juca rolul unei Anais Nin, de care am tot pomenit, cu mare naturalete.
Si daca tot suntem in acelasi perimetru, la Ateneul Roman si Sala Radio, bune concerte, unele dupa altele. Suntem in an Mozart – 250 de ani de la nastere – si seri de muzica cu duo-uri pentru flaut sau concerte pentru doua si trei piane nu sunt la indemana noastra oricand. Si, daca Anda Petrovici si Valentin Gheorghiu interpreteaza sonate de Beethoven, Schubert si Brahms, putem spune ca nu mai suntem suparati pe Gigi Becali pentru ca Steaua a pierdut meciul cu Real Madrid. Sugestie: de ce oare noii proprietari de locuinte spatioase din jurul Bucurestiului, daca tot isi fac piscine, nu se gandesc si la cate o mica si cocheta sala de concert/spectacol? Cum aveau boierii odinioara.
Carti? Ghidul trist al Parisului, splendida evocare a lui Alfredo Bryce Echenique si Sus, deasupra lumii, un splendid roman al lui Paul Bowles la Humanitas. Pentru cei dedati la lecturi mai serioase le recomandam Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, al unui important teoretician numit Wolfgang Iser, o bijuterie narativa Don Juan (povestit de el insusi) a prozatorului german Peter Handke. Ambele la Paralela 45. Amatorii de poezie se pot dedulci -intre un Cotnarel si-un tulburel – cu fantasmele din Les Fleurs du Mal in fastuoasa talmacire a lui Al. Philippide. Lectura placuta chiar si in autobuzul spre Zoo.